PRIMA MEA EXPERIENTA VINTAGE

vineri, 25 decembrie 2009

PRIMA MEA EXPERIENTA VINTAGE

V-am promis la un moment dat, cu ceva (destul timp in urma) ca o sa incep sa povestesc si despre colectia mea personala (nu ca cea destinata vanzarii n-ar fi tot “personala”) vintage – adica despre acele lucruri care, dintr-un motiv sau altul (nu intotdeauna pentru a fi imbracate/purtate) raman in dressing.

Istoria acestei colectii e destul de complicata, cu perioade, etape, suisuri si coborasuri si cred ca inceputul ei ar putea fi plasat ungeva pe la varsta de 8-9 ani cand dam descoperit, in casa matusii mele, o colectie de reviste de moda din anii ’20-’30 – nimic anormal, bunica mea din partea mamei a avut un atelier de croitorie, toata viata si-a petrecut-o printre haine, masini de cusut, tipare, che stie care mie mi s-a parut intotdeauna minunata. Probabil ca se rasuceste in mormant, cea mai mre groaza a ei a fost can u cumva sa ma apuc de asa ceva – toata copilarie mi-a fost complet interzis sa ma apropii de masina de cusut (nu neaparta din cauza ca pe la vreo trei ani am reusit sa-mi strivesc doua degete cu capacul…).

Papusa mea (o Barbie roscata pe nume Isabella, pe care recunosc ca inca o mai am) trebuia sa se si imbrace, nu? De mai multe ori pe zi, asa ca am inceput sa copiez modelle din revistele respective – mi-au mai ramas cateva hainute si, evident, caietul cu decupajele din ziare… Ma fascinau numele materialelor – crepe de chine, tafta, faiile, bemberg etc. – si- scoteam din minti de bunica-mea tot intreband-o “da’ asta cum e?”, “da’ din ce e facut?”, “da’ la ce se folosea?”. Recunosc c-o tocam la cap cu un sadism de nedescris, voiam sa stiu si culorile (asta in primul rand pentru ca pozele din reviste erau toate sepia) – in schimb putea sa-mi vorbeasca din cand in cand despre pruncul Isus si alte chestii complet neinteresante. Daca ma gandesc bine, cea mai veche experienta legata de interesul pentru materiale am avut-o undeva in jurul varstei de patru ani (moment definitoriu pentru personalitatea mea, de altfel acolo am si ramas…) cand am dezvoltat o adevarata obsesie (macabra) pentru catifeaua roz – cum bunica-mea imi tot povestea despre o sora de-a ei, pe nume Maria, care murise la varsta de trei ani de varsat negru (povestea avea rol educativ, capitolul “importanta spalatului pe maini”), imi intrase in cap ca musai fetita fusese ingropata intr-o rochita de catifea roz… Probabil ca asta e si unul dintre motivele pentru care majoritatea rochitelor mele la varsta aia erau bleu, culoare pe care continui sa o urasc si in momentul de fata.

N-am ramas cu o obsesie pentru papusi, ci cu una pentru vintage – desi primul contact cu “hainele vechi” s-a produs abia in 1990 – intr-un episod urmator voi povesti si cum. Pana pe la 14 ani am continut sa creez rochii pentru papusi pe care ajunsesem sa le vand binisor – asta pana cand s-a prins maica-mea ce si cum si s-a incheiat afacerea…

In materie de vintage, pe plan personal, prima piesa purtata a fost, in clasa a sasea, o fusta de-a mamei mele, violet cu romburi albe si pliseuri din anii ’60, de care eram foarte mandra. Din pacate nu o mai am… Nu-mi aduc aminte sa fi starnit vreun scandal la scoala – oricum , tot ce faceam eu era foarte “chic” si in principiu bine vazut de ceilalti – poate si din cauza ca a fost un episod singular, in perioda aia chiar nu aveam nici un fel de fetis pentru lucrurile vechi.

Apropierea de vintage (la modul constient) si tentativa (reusita de altfel ) de a incepe o colectie s-a petrecut ulterior si a fost derivata, pe de o parte, din dorinta de a colectiona ceva (orice), altceva decat timbre si flori presate (deja de astea ma plictisisem pana peste urechi) si, pe de alta parte, de faptul ca a inceput sa ma intereseze istoria modei in contextul mai larg al unei pasiuni pentru lectura care (slava Domnului) nu m-a parasit pana in ziua de azi.

Despre toate acestea insa voi povesti data viitoare – dupa cum am spus la inceput, treaba nu-i deloc simpla…